Privesc la mine și ce văd e doar ruină,
Mă văd doar un ostaș căzut, răpus;
În dreptul meu doar o mână divină
Poate interveni, alte speranțe nu-s...

Istovitor e pe câmpul de bătălie. .
Vrăjmașii-s înarmați până în dinți;
Iar când dezlănțuiesc a lor urgie
Cad în genunchi, loviți, chiar și cei sfinți...

Se termină o luptă și începe-o alta
Abia-ntre ele prind și eu puțin răgaz;
Tot mai puțini ostași de luptă-s gata
Și tot mai apăsat e-al meu grumaz! ...

Am adunat prea multă oboseală,
M-am încărcat cu prea grele poveri;
Sunt ca între ciocan și nicovală,
Prins de dureri, între pământ și cer!

Căci n-am ajuns nici sus, în rai, acasă
Dar nici legat nu sunt de-acest pământ;
Ci lupt din răsputeri să fiu Mireasă,
Lupt cu folos și nu cu pumnu-n vânt!

Mă sting însă cu fiecare luptă
Căci rănile din mine se-nmulțesc
Iar armătura mea e tot mai ruptă,
Vrăjmașele săgeți mă copleșesc!

Sunt pe deplin desprins de-această humă,
De-acest pământ care e trecător;
Totul e o deșertăciune și o spumă
Precum cea de pe malul mărilor!

Și totuși, încă sunt lăsat în lume...
Aripi de zbor eu încă n-am primit...
Oh, când va fi, eu nu pot ști anume
Dar le aștept, de dor parcă-s topit...

Privește, drag Isuse, înspre mine,
Cum mă târăsc de greu pe-acest pământ...
Ridică-mă din gropi și din ruine
Și spală-mă în sângele Tău sfânt!

Îmi pune peste răni leacuri din slavă,
Balsam și untdelemn dumnezeiesc
Și vin divin peste ființa mea firavă
Iar mai apoi veșmântul alb, ceresc! . .

La urmă-n hanul pe care îl văd în zare
Mă du, iubit și sfânt Samaritean,
Ca de acolo, cu cei dragi, spre sărbătoare,
Să zbor și să ajung în Canaan!